Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prea multă fericire – un eşec predestinat

        de Gabriela Rusu-Păsărin

Alice Munro a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 2013. Pentru prima dată prestigiosul premiu era conferit unui autor de proză scurtă. „Un adevărat maestru al formei”, cum o caracterizează Salman Rushdie, Alice Munro propune lectorului să se concentreze nu pe ceea ce se întâmplă, ci pe cum se întâmplă: „Aceste lungi povestiri scurte sunt cele mai potrivite pentru a realiza asta, mi se potrivesc“ – spunea autoarea canadiană. Alternanţele raţional-iraţional, echilibru-exaltare, frumos-urât sunt axele de receptare estetică a povestirilor reunite în volumul Prea multă fericire.

Naraţiunile sunt „capsule” existenţiale deschise prin firescul spunerii, o dezinvoltură care plasează cititorul între plăcerea detaliului şi „crochiul” portretistic. Sunt cadre care se succed pentru a descrie traiectul existenţial, fără ca autoarea să aibă un discurs moralizator, iar „feliile” de viaţă se aşază cu nonşalanţă din perspectiva „prea” (nu este obişnuitul, este trecerea dincolo de graniţele cotidianului ştiut, cu întâmplări de ordinul excepţiei, care însă se constituie în nucleul iradiant al poveştii de viaţă, un „prea mult”). Până şi fericirea neaşezată în cadrele firescului acceptat este o povară ce duce la moarte. „Cine ştie oare dacă viaţa nu este de fapt moartea/ Şi dacă ce numim noi moarte nu înseamnă în adânc viaţă?” – se-ntreba Euripide (Polyidos). Viaţa poate fi tot atât de enigmatică precum moartea.

Parcă adeptă a unei antropologii tragice, Alice Munro pare a se întreba asemeni lui Jean-Marie Domenach (în vol. Le retour du tragique): cum acelaşi Dumnezeu poate fi autorul reuşitei şi eşecului meu, şi, ceea ce este mai rău, adaugă filozoful, „eşecul meu prin reuşita mea”? Poate fi o grilă de interpretare a celor 10 povestiri din Prea multă fericire.

Alice Munro este o susţinătoare a antropologiei locului prin nucleele narative. Trei concepte loc, spaţiu, lume devin operatorii pentru reconstituirea unui univers de sensuri, conducând toate spre problematizanta identitate. Din această perspectivă, povestirile par a-şi deschide zonele de interpretare. În povestirea Dimensiuni uciderea propriilor copii este rezultatul lipsei comunicării, se ancorează în patologic, liniştea demenţei alternează cu gestul ucigaş pe fondul unei rostiri calme, interiorizate. Spitalul este „locul unde alegerile sunt eliminate”, loc unde nu e pace „ca în suflet”. Este evidenţiată diferenţa dintre aparenţe şi realitate, mediană fiind starea de boală, necomunicarea e o stare de boală. Cum nu se poate fără să comunici, protagonistul va comunica cu o altă dimensiune. Râpe-adânci reprezintă călătoria prin labirint, iar locul este chiar ruperea de realitate şi generarea anormalităţii, infirmitatea. Salvarea pare a fi prin călătoria imaginară în locuri inedite. Mama alimentează imaginaţia copilului infirm cu dorinţa de evadare prin descrierea unor locuri izolate, o trăire compensatorie a unei vieţi private de normalitate. Râpe-adânci reprezintă un loc al abisurilor, iar abisurile sunt căile de intruziune în locurile repudiate, pentru că amintesc de experienţe unice, cu final traumatizant.

Povestirea Radicali liberi conturează un alt loc cu semnificaţii identitare: masa, ca loc al mărturisirilor despre crimele făcute. Personajele sunt la limita normalităţii. Nita are cancer, iar bărbatul, care pătrunde în casă, mărturiseşte că şi-a ucis familia. Ca apogeu al comportamentului paroxistic, i-a fotografiat înainte şi după ucidere. Locul generator de tensiuni din povestirea Unele femei este camera muribundului, aici se reunesc femei ce ţin balanţa între trecutul cu tentaţia sexuală şi prezentul sub zodia nefastă a compasiunii. În Joacă de copii, una dintre protagoniste face studii de antropologie (!), iar locul stigmatizat este marea, acolo Verna, fata „special㔠(tot zona anormalităţii), va fi înecată, pentru că devenise o prezenţă obsesivă în viaţa cotidiană, era ca un vis urât pentru Marlene. Charlene nu poate muri fără să mărturisească această crimă, iar locul care „înghite” taina este camera de spital, tot o excepţie. Prea multă fericire, povestirea care dă titlul volumului, explicitează această permanentă căutare a locului spre definirea identităţii. Sofia Kovalevski, prima femeie matematician din lume care şi-a obţinut doctoratul, nu îşi găseşte locul: nu are căsătoriile împlinite, accede cu greu la postul din universitate, iar ultima călătorie ar trebui să treacă printr-un loc „damnat”: i se spune că în Copenhaga este epidemie de variolă. Va ocoli pentru a ajunge la Stockolm, din cauza frigului se va îmbolnăvi şi va muri. Nu poţi scăpa de locul damnat. Prea multă fericire aduce viaţa la limita insatisfacţiei, dar „viaţa poate fi satisfăcătoare şi fără realizări măreţe”, scrie Alice Munro. Poate fi valabil în cazul personajelor fără dorinţa de autodepăşire, care şi-au identificat locul în care pot trăi. Dar personajele lui Alice Munro nu sunt obişnuite, cele mai multe stau într-un echilibru precar între anormalitatea generată de handicapul fizic sau psihic şi supradotarea intelectuală. Cele 10 experienţe existenţiale sunt filtrate prin prisma femeii şi nu întâmplător: „când un bărbat părăseşte o încăpere, lasă totul în urmă (...). Când o femeie iese dintr-o încăpere, ia cu sine tot ce s-a întâmplat acolo”. Încăperea este universul faptelor cotidiene amprentate emoţional, iar femeia este cea care refuză echilibrul precar al lumii şi-şi doreşte un loc al liniştii interioare, în fapt, o permanentă căutare a locului.

© 2007 Revista Ramuri